21 de moduri în care ne dăm cu stângul în dreptul când căutăm un job

Știm toți deja că procesul de recrutare este unul anevoios și că lucrurile, de cele mai multe ori, nu merg așa cum ne dorim, cum ne propunem sau cum ne așteptăm. Socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg – zicala e perfect aplicabilă în acest context.

Lucrurile se pot schimba de la un moment la altul, procesele de recrutare pot fi întârziate, dacă nu chiar anulate, poziția pentru care am aplicat se poate transforma în alta, anuțurile postate nu reflectă întru totul responsabilitățile postului respectiv etc.

Mulți candidați însă reușesc să se descalifice singuri în procesul de recrutare. Cum fac asta?

Nu știu ce vor, au impresia că știu să facă foarte multe lucruri, dar de fapt realizează că nu știu să facă nimic foarte bine, disperă și-și pierd răbdarea, nu au chef să-și caute un loc de muncă sau să meargă la interviuri, au așteptări nerealiste de la ei sau de la angajatori.

Au fost anunțați, după ani de zile în aceeași companie, că vor fi concediați și intră în panică și în depresie, fapt care-i dezavantajează major, pentru că sunt dezorientați, nu au un CV pentru că nu au mai fost de mult timp nevoiți să-și caute un loc de muncă, au cu mult peste 40 de ani și sunt conștienți că le va fi foarte greu să-și găsească un nou serviciu, nu sunt la curent cu cerințele pieței etc.

Nu-și caută job în funcție de ceea ce știu să facă foarte bine, bazat pe experiența lor sau pe ceea ce-și doresc să facă.

Trimit CV-uri la grămadă, uneori chiar punând toate adresele de e-mail în Cc, nu în Bcc, pentru orice poziție, fără a citi cu atenție anunțul de recrutare și a vedea în ce măsură acesta corespunde experienței, abilităților și competențelor deținute în acel moment.

Trimit CV-ul de pe adrese de e-mail cu diverse conotații exceptând cea profesională, de exemplu: mitzulica84@gmail.com, suzy2003@yahoo.com, papusina@gmail.com etc.

Nu investesc timp, nu se documentează și nu apelează la ajutor pentru a-și construi un CV sau un profil de LinkedIn reprezentative, care să-i susțină în procesul de căutare a unui loc de muncă.

Trimit CV-ul doar ca să testeze reacția angajatorului și piața, fără a avea un obiectiv clar în a se angaja.

Trimit CV-ul, sunt programați la interviu și nu se prezintă, dar nici nu anunță că nu ajung, iar când sunt sunați, ori nu răspund, ori răspund și spun că nu mai sunt interesați sau că nu au avut timp să anunțe. Sau găsesc alte scuze, lucru ce-i pune în mod evident într-o lumină proastă, scăzându-le sau eliminându-le șansele de a mai fi chemați la un interviu în cadrul companiei respective. Ca să nu mai vorbim de imaginea lipsită de profesionalism pe care singuri și-o conturează.

Sunt superficiali, nu se pregătesc pentru interviu, din niciun punct de vedere. Nu caută informații despre companie, despre recrutor, nu-și notează întrebări pentru angajator, nu-și pun pe hârtie câteva idei principale pe care să le abordeze în interviu, nu știu să se prezinte, nu se îmbracă adecvat momentului (“Îmbracă-te pentru jobul pe care-l dorești, nu pentru cel pe care-l ai”).

Nu reușesc să-și controleze emoțiile sau disperarea, răspund agresiv întrebărilor ca și cum toți angajatorii din lume sunt vinovați de negăsirea jobului ideal.

Mint în CV, în profilul de LinkedIn sau la interviu. Gândiți-vă foarte bine când faceți această greșeală, minciuna are picioare scurte, lumea e din ce în ce mai mică, zvonurile circulă și s-ar putea să vă coste întreaga carieră.

Au un CV mult prea lung și mult prea detaliat. Ultimul exemplu este al unui CV de 25 de pagini, care se poate numi carte. L-am citit, cu greu, dar putea fi făcut în maxim trei, iar toate detaliile respective trecute în profilul de LinkedIn, unde în general se uită majoritatea recrutorilor, mai ales când vorbim de poziții cheie.

Nu pun accent pe factorul diferențiator, pe ceea ce-i poate propulsa în fața celorlalți candidați, pe detaliile care, de multe ori, le pot aduce jobul. Corect, nu știi ce știu sau ce fac ceilalți, dar știi ce faci tu foarte bine, astfel încât să aduci valoare companiei respective și trebuie să convingi cu acest argument.

Se demotivează ușor. Da, sunt oameni care nu mai rezistă, psihic, la actualul loc de muncă și ar face orice, chiar cu riscul de a da din lac în puț, să-și găsească altceva. Disperarea însă transpare foarte ușor în modul în care caută un loc de muncă, în cum se prezintă la interviu, în atitudine etc. În plus, în timpul procesului de recrutare, când ai ca obiectiv principal găsirea unui job, nu-ți poți permite să rămâi fără entuziasm. Fiecare interviu trebuie să fie luat ca pe o experiență de sine stătătoare, care aduce un plus și te pregătește mai bine pentru interviurile care vor urma. Greu, știu, dar șansa ca al 100-lea interviu să fie cu succes depinde în majoritatea cazurilor de doza ta de entuziasm.

Jonglează cu ofertele. Știu că sunt atât de buni și de căutați încât plusează. Oricât de bine pregătit ai fi și oricât de bună ți-ar fi reputația, stabilitatea și echilibrul sunt atuuri de care toți trebuie să ținem cont, indiferent de domeniul în care lucrăm. Din păcate, nu avem o piață foarte matură din acest punct de vedere, iar pentru unii oameni motivația principală rămâne, în continuare, salariul la final de lună.

Și, în lipsa altor beneficii, în mod evident, dar și în lipsa unui salariu minim decent la nivel național, și din cauza presiunii financiare din partea creditorilor, copiilor în întreținere, stării de sănătate etc. Motivele sunt multe și nimeni nu poate fi judecat pentru motivațiile personale, doar că, de multe ori, bariera este depășită de oameni care fac din asta o practică curentă, schimbându-și des locul de muncă și ducându-se acolo unde sunt mai bine plătiți (a se citi mult mai bine plătiți).

Nu acceptă realitatea, schimbarea, faptul că trebuie să se pună la curent cu noile tehnologii, să învețe lucruri noi, chiar să se reorienteze profesional. Cum poți să-i ceri unui om care 10, 15, 20 de ani a făcut același lucru să schimbe, brusc, macazul? Simplu: nu te schimbi, riști să rămâi pe drumuri. Nu te auto-educi, nu investești în tine, ca individ, nu devii conștient de evoluția lucrurilor și oamenilor din jurul tău, suporți consecințele. Nefaste, din păcate.

Nu acceptă faptul că încă se fac discriminări – de vârstă, de sex, de orientare sexuală, dizabilități fizice, studii etc. Adică nu se pregătesc psihic pentru astfel de situații.

Ei bine, credeți-mă pe cuvânt, se fac discriminări și un bărbat de peste 40 de ani își va găsi mult mai ușor un loc de muncă, iar statisticile o confirmă, comparativ cu o femeie la aceeași vârstă. Conform CNCD (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) femeile sunt discriminate la locul de muncă (58%), într-un rol de conducere (58%), în calitate de om politic (54%) și în gospodărie (50%). 34% consideră că există discriminări între bărbați și femei în România.

Dar pe lângă faptul că mulți recrutori nu dau niciun feedback, în general, arătați-mi mie unul care să vă spună că nu ați fost recrutată pentru că sunteți femeie, dolofană, și aveți peste 40 de ani sau pentru că sunteți de o anumită etnie. Sau pentru că sunteți transpirat și mirosiți urât (până la urmă, e chestie de igienă, bun simț și respect pentru tine, ca om, să te duci la patru ace la interviu). Sau pentru că mirosiți de la o poștă a țigări.

Viața însă bate filmul, cum deja ne-am obișnuit. Ca și cum oamenii care vin la interviu nu sunt oameni normali, ei trebuie să joace frumos un rol până obțin ceea ce vor.

Nu-și cunosc și nu-și acceptă punctele slabe. Câți facem de-a lungul timpului exerciții de autocunoaștere și câți suntem capabili să admitem că, pe lângă multiplele puncte forte, mai avem și aspecte de îmbunătățit, uneori chiar semnificative, de natură să producă un impact major asupra dezvoltării noastre personale și profesionale?

Nu conștientizează că un CV le poate aduce un interviu, nu neapărat și un job. Și că trebuie să se pregătească pentru mai multe etape până la obținerea jobului, multiple interviuri, teste etc.

Nu conștientizează că este vorba despre o singură poziție pentru care există sute de CV-uri, dintre care doar câteva ajung pe lista de interviuri, mai puține pe lista scurtă și doar o persoană, în final, este aleasă.

Găsesc mereu scuze de genul: “oricum postul era dat”, “totul e pe pile”, “nu le-a plăcut de fața mea”, “m-am pierdut”, “recrutorul era varză” și altele de acest gen. Nu neg că pot fi reale, dar haideți să trecem peste multiplele scuze și prejudecăți și să ne străduim să dăm tot ce avem mai bun și să ajungem acolo unde ne propunem.

Nu apeleaza la ajutor. De orice natură: prieteni, cunoștințe, psihologi, coach…. orice ajutor, orice îndrumare, oricât de mică este un plus față de nimic. Cred că vine un moment în viață, iar căutarea unui loc de muncă poate fi unul dintre ele, când orgoliul trebuie lăsat deoparte.

Consideră ca mereu vina de a nu fi chemați la interviu sau de a nu fi angajați le aparține doar angajatorilor. Dar nu se uită deloc dacă ei au făcut absolut tot ce le stătea în putere pentru a-și găsi un nou loc de muncă, înainte de a pasa mingea în alt teren.

O recomandare

Acest articol nu a fost scris pentru a-i descuraja pe cei care-și caută un loc de muncă, ci pentru a-i încuraja să o facă în mod inteligent, organizat, cu obiectivul clar de a reuși.

Poate ieși din prima, poate nu, dar renunțarea nu este o opțiune, recalibrarea, ajustarea, schimbarea de strategie însă sunt.

Ca recomandare principală, de care atât recrutorii, cât și candidații trebuie să ținem cont: să nu ne (mai) batem joc unii de alții – angajatorii să nu mai pretindă că recrutează, întinzând plase candidaților, iar candidații să nu mai pretindă că-și cauta un job, când de fapt nu-și doresc cu adevărat unul. Iar atunci când ne vom poziționa egal, corect, responsabil, civilizat în procesul de recrutare, toți vom avea de câștigat. Căci nu ar exista mii de articole pe această temă dacă nu ar exista și ceva realități în spate.

Articol publicat și pe Ziare.com.

Share is care. 🙂

Mă găsiți aici: corina@dare.com.ro

Facebook: Facebook.com/neagu.corina.3

LinkedIN: Linkedin.com/in/CorinaNeagu