Ai probleme? Du-te acasă!

De câte ori nu ați auzit povești de genul acesta:

,,Am fost respinsă la interviu pentru că le-am spus că am stat acasă patru ani cu copilul bolnav și ei nu cred că mai sunt capabilă să-mi reiau activitatea de unde am lăsat-o.”

,,Cine o să mă creadă că sunt motivată să vin la serviciu, chiar dacă am trecut prin atâtea operații și a trebuit să stau mai mult în spital? Dar acum sunt bine și vreau să mă întorc la serviciu.”

,,Am trimis sute de CV-uri, am fost la câteva interviuri, și nimic. E adevărat, am 48 de ani. Mai mult ca sigur din cauza vârstei nu reușesc să mă angajez.”

,,Oricât de mult mi-aș dori să muncesc, handicapul meu fizic mă descalifică din start la orice interviu.”

,,Am un copil care suferă de autism și are nevoie de îngrijiri speciale. Din când în când trebuie să plec mai devreme să-l duc la tratament. Dacă le spun asta angajatorilor, li se schimbă imediat fața. Ce să fac, să mint? Nu pot să mint.”

,,Îmi cresc singură copilul, am un tată bolnav și sunt puternic motivată să-mi găsesc un loc de muncă stabil. Se pare că dacă spun asta la interviuri, sunt din start scoasă din calcul pentru că am prea multe probleme.”

,,Am fost concediat/ă pentru că știam prea multe și am devenit un personaj periculos.”

,,Îmi doresc să mă reprofilez, mă plafonez în ceea ce fac acum. Dar nu-mi dă nimeni șansa să arăt ce pot, toți cer experiență. Cum să-mi fac experiența dacă nu mi se dă ocazia să încerc?”

Toate sunt realități ale oamenilor care vin să-i ajutăm să-și găseasca un loc de muncă. Etica profesională mă îndeamnă să le spun să nu mintă la interviuri. Interesul meu de a le găsi un loc de muncă se bate cap în cap cu a-i sfătui să nu mintă.

Întotdeauna am acordat șanse egale la angajare tuturor celor pe care i-am intervievat și ulterior angajat. În calitate de consilier în carieră știu clar că haina îl face pe om, deși, în teorie, nu este așa și îmi este foarte greu să o admit. Realitatea însă ne dovedește asta, zilnic.

Punem preț foarte mare pe prima impresie, de când a răspuns omul la telefon, până când iese pe ușa biroului unde am ținut interviul. Ne uităm la aspectul fizic mai mult decât ne uităm la atitudine și potențial, deși asta cerem în toate anunțurile. Cerem responsabilitate, implicare, motivație, iar când acestea ni se oferă pe tavă de către oameni care au probleme, deci sunt cu adevărat motivați să facă treabă bună și să aibă un venit stabil, le dăm cu piciorul. Trăim încă vremuri în care anunțurile nu sunt date decât pentru branding deoarece pozițiile sunt deja ocupate.

Ne întâlnim des cu situații în care “biciul și morcovul” sunt instrumente de lucru pentru manageri. Dăm afară oameni cu experiență și, evident, plătiți mai bine, ca să angajăm și să “exploatăm” tinerii de pe băncile școlii, pe bani puțini. Doar pentru că-și doresc și au potențial, sunt motivați să facă zeci de ore suplimentare, călcați în picioare de șefi care nu dau doi bani pe potențialul lor.

Presiunea în cadrul companiilor, mai ales asupra oamenilor care “nu ne plac” a devenit uriașă, dar oamenii preferă să tacă, pentru că au credite, copii de crescut, taxe și impozite de plătit, planuri de viitor.

Scriem anunțuri de recrutare atât de frumoase, căci da, suntem un popor de scriitori, vorbim despre “valori, integritate, promovare, loialitate”, dar constatăm la puțin timp că tocmai cei care le promovează sunt primii care le încalcă.

Dăm titluri pompoase joburilor pentru a atrage oameni cu experiență, abilități și competențe, dar, la o simplă verificare, discutăm doar despre poleială și fațadă.

Când o să ne învățăm, dragi recrutori, angajatori, candidați, că așa cum ne așternem, așa o să dormim? Când o să ajungem chiar să respectăm omul care ne vine la interviu? Dragi candidați care răspundeți la telefon, când o să învățați să anunțați că nu puteți participa la interviu din timp, nu cu o oră înainte sau deloc? Când o să învățăm să ne ținem promisiunile făcute la angajare – valabil și pentru angajat, și pentru angajator? Când o să valorificăm în sensul bun “potențialul și atitudinea” tinerilor care ne trec pragul? Când nu vom mai discrimina în cadrul procesului de recrutare persoanele trecute de 40 de ani? Când vom învăța că recrutarea este despre oameni, nu despre animale sau roboți? Că există o conduită profesională ce trebuie respectată, că există niște reguli de bun simț și bună creștere ce se aplică la orice nivel ierarhic? Când vom învăța că funcția de pe cartea de vizită este doar o funcție pe care azi o ai, mâine poți să nu o mai ai? Când vom învăța să acordăm și să primim feedback pe care, ulterior, să-l folosim constructiv pentru dezvoltare? Când ne vom educa, specializa și învăța recrutorii să facă recrutare?

Dragi beneficiari ai tuturor serviciilor, când vom învăța să ne respectăm furnizorii, să-i plătim la timp, să le oferim toate informațiile de care au nevoie, pentru a ne ajuta în mod real? Când vom înceta să dăm șpăgi ca să câștigăm contracte?

Am înființat compania DARE tocmai pentru a ne dovedi că se poate și altfel. Că nu vrem să mințim, să furăm, să jignim, să ne umilim pentru a face performanță într-un domeniu la care ne pricepem cel mai bine: educarea și formarea oamenilor. Știam că va fi greu. Știam însă că nu suntem singuri și că mai sunt mulți ca noi. Mulți care înțeleg că așa nu se mai poate. Excepțiile, ca de obicei, confirmă regula.

Articol publicat și pe LinkedIn.

Share is care. 🙂

Mă găsiți aici: corina@dare.com.ro

Facebook: Facebook.com/neagu.corina.3

LinkedIN: Linkedin.com/in/CorinaNeagu



Leave a Reply