Am trăit atât de intens copilăria, încât nu am încetat niciodată să-mi doresc să rămân copil

Întotdeauna am abordat cu mare drag amintirile copilăriei, deoarece, pentru mine, copilăria a însemnat o perioadă extrem de frumoasă a vieții mele.

Nu pot să mint și să spun că totul a fost roz și că nu am beneficiat, ca mulți alți copii din “epoca de aur”, de corecții fizice și mi le amintesc mai ales citind articole despre gimnastele noastre, și nu numai, care erau bătute crunt pentru a face performanță. Dar sunt lucruri, oameni, povești care compensează și care m-au făcut să depășesc de mult timp acele momente.

Se pare însă că avem un adevăr absolut, și anume acela că nu uitam niciodată că am fost bătuți sau agresați, pentru că poate urmele de pe corp se șterg, dar urmele din suflet niciodată.

Copilăria, pentru orice copil, ar trebui să însemne veselie, bucurie, natură, armonie, iubire, enorm de multă iubire, mișcare, prietenie, începuturi, curiozități, animozități, educație, descoperiri…

Pentru mine, copilăria a însemnat mult mai mult de atât. Nu am fost un copil privilegiat, nici răsfățat, dar nu mi-a lipsit nimic. Sau, cel puțin la momentul acela, nu simțeam că-mi lipsește ceva.

Știu ce înseamnă să mergi prin viscol și zăpezi înalte la minus 20 de grade la școală, știu ce înseamnă să înveți și să scrii temele la lumânare, știu cum e să stai nopțile să citești cărțile care-ți plac, știu cum e să te trezești în fiecare dimineață la ora 6.00 să te duci la școală și să te întorci seara, știu ce înseamnă să stai pe calorifer să te încălzești și să mănânci un colț de pâine și să bei un ceai, știu cum e să stai la cozi, cum e să primești rație lunară, cum e să ai televizor alb-negru, știu cum e să te pregătești zilnic pentru “Cântarea României” și să-ți schimbi repede uniforma școlara în costum popular, știu cum e să aștepți cu nerăbdare Sărbatorile cu micile lor bucurii…

Dar asta era normalitatea la vremea aceea, de aceea nu am de ce să mă plâng. Toate astea m-au făcut să apreciez ceea ce am și să ajung cine sunt.

Copilăria, pentru mine, mai înseamnă vacanțe la bunici la Iași, tabere școlare, cărți citite pe ascuns, peripeții, experiențe, prieteni în toată țara, aventuri amuzante, descoperirea pasiunii pentru sport, părinți fermi (pentru că așa înțelegeau ei pe vremea aceea că se cresc și se educă copiii într-o societate care nu-ți oferea multe opțiuni), dar iubitori și buni, dulceață și șerbet de trandafiri, moartea bunicii pe care o iubeam enorm și care m-a durut profund, o învățătoare care scotea la suprafață rebela din mine, până în clasa a treia, și o învățătoare care m-a făcut să iubesc să învăț în clasa a patra și cu ajutorul căreia am luat primul meu premiu intâi.

Cred că expresia “cei șapte ani de acasă” nu se limitează la șapte. De fapt, sunt mai mulți și sunt doar începutul dezvoltării noastre, accesul la din ce în ce mai multe informații, oameni, situații. Copilăria e un capitol menit să fie cât mai frumos, să stârnească imaginația, creativitatea, să stimuleze învățarea și cunoașterea, să determine copilul să-și dorească să se cunoască mai bine si să-i iubească și să-i respecte pe cei din jur.

Am trăit atât de intens copilăria încât nu am încetat niciodată să uit cum este sau să-mi doresc să rămân copil, mai ales de când am și rol de mamă. Și am ajuns la 40 de ani să simt că putem fi fericiți dacă luăm din tot și din toate ceea ce ne îmbogățește, ce ne place, ce ne face să ne simțim bine și ne aduce valoare, ca oameni.

Asta nu înseamnă că nu vom avea și experiențe neplăcute, tragedii sau evenimente nedorite, dar vom putea trece altfel prin ele conștientizând că viața nu e decât un carusel în care urci și cobori și din care, la un moment dat, trebuie să te dai jos și să faci loc altcuiva.

Articol publicat și pe Ziare.com.

Share is care. 🙂

Mă găsiți aici: corina@dare.com.ro

Facebook: Facebook.com/neagu.corina.3

LinkedIN: Linkedin.com/in/CorinaNeagu



Leave a Reply