Ce știi să faci cel mai bine? Să tac.

Nu cred că există vreun anunț de recrutare care să nu ceară abilități bune sau foarte bune de comunicare, deschidere, onestitate, flexibilitate și altele din același registru.

Nu cred că există companie care să nu aibă ca valoare principală declarată comunicarea, la toate nivelurile și în toate direcțiile. Și mai e una care-mi place, mai mult decât comunicarea – omul. “Oamenii sunt cea  mai importantă valoare a companiei.” –  sună cunoscut, nu?

Până treci pragul companiei respective și contrariul ajunge să te sperie. Ești la început de drum, de-abia ai fost angajat și ai nevoie de îndrumare. Deschizi gura să întrebi, să te documentezi, să ceri informații, pentru că de foarte multe ori programul de introducere în companie nu există sau constă în câteva informații generale, în a ți se oferi un birou, un scaun și un computer și un subtil “Descurcă-te!”. Evident că te descurci, deși te simți mai mult decât penibil și complet singur. Și începi să dai din coate, ca să dovedești că poți.

Ajungi să cunoști destul de bine cum stă treaba, știi care cu cine, unde, de ce. Dar continui să crezi că te poți afirma și că-ți poți exprima punctul de vedere. La prima întâlnire pui în aplicare planul acela măreț pe care l-ai conceput cu atâta grijă în multe săptămâni. Șanse sunt: 1) să nu fii băgat în seamă, pentru că… ce știi tu, doar ești nou venit, 2) să fii ascultat, dar să ți se spună că nu există buget pentru așa ceva, 3) să ți se spună că ideea este genială și că entuziasmul tău este de admirat, iar ulterior să primești un mail prin care să ți se comunice să stai în banca ta, că astfel de inițiative nu sunt apreciate, mai ales de la cineva proaspăt venit, 4) să ți se pună o grămadă de întrebări și de bețe-n roate, astfel încât renunți singur la idee, 5) să ți se fure ideea, 6) să fie încurajată și implementată ideea (nu vrei să știi în câte cazuri se întâmplă, cu adevărat, asta).

Sunt lucruri pe care nu le apreciezi în companie și ți-ai dori să vorbești cu cineva despre asta. Șeful este peste măsură de agresiv și pune foarte mare presiune pe tine, pentru că ți se dau foarte multe sarcini ești nevoit să stai peste program și simți că nu mai ești eficient, ești obosit, nu mai dai randament, viața personală are de suferit și, colac peste pupăză, ți se cere să preiei și sarcinile colegului care pleacă și până vine un înlocuitor nu are cine să facă treaba. Îți iei inima-n dinți și te duci să discuți direct cu șeful (în acest articol șeful poate fi atât femeie, cât și bărbat). După două ore în care îți expui toate suferințele la modul cel mai sincer ai șanse: 1) să fii întrerupt de o sută de ori cu întrebări de lămurire, 2) să ți se spună de la început că se grăbește, că are o întâlnire, 3) să ți se spună că te înțelege și că-i pare rău și că va încerca să rezolve toate problemele ridicate (ulterior vei fi dat afară), 4) să ți se spună că ori faci așa, ori ușa e deschisă, 5) să ți se spună că înțelege situația, dar că trebuie să înțelegi și tu că trebuie făcute eforturi comune pentru binele companiei (ulterior vei fi dat afară), 6) să ți se spună că regretă, că nu și-a imaginat că ești atât de demotivat și că trebuia să vii mai devreme să vorbești și că va face tot ce poate să te susțină și să te ajute (nu vrei să știi în câte cazuri se întâmplă, cu adevărat, asta).

Ești de ceva vreme în companie, colegii te plac, ai reușit să-ți construiești o reputație bună, ești muncitor, serios și-ți vezi de treabă, ajutându-i și pe ceilalți, făcând mult peste ce prevede jobul tău zilnic, investești în tine, înveți pentru că-ți dorești mai mult. Știi că poți și a venit momentul să acționezi în consecință. Stabilești întâlnirea hotărâtoare pentru viitorul tău în companie. Ai șanse: 1) să ți se spună că nu există pe moment alte posturi disponibile, 2) să ți se spună că, deși evaluările sunt bune, nu ești încă pregătit pentru o promovare, 3) să ți se spună că sunt colegi cu mai multă experiență și de mai multă vreme în companie care merită promovarea respectivă și că trebuie să ai răbdare, 4) să ți se dea un termen de alte câteva luni de așteptare pentru o poziție nouă, dar că nu există garanții că aceasta se va înființa, 5) să fii mutat pe un proiect care nu-ți place, doar ca să scape șeful de gura ta și doar-doar te convinge să pleci singur, 6) să ți se facă un plan de dezvoltare și de carieră, cu termene clare și cu promisiuni respectate (nu vrei să știi în câte cazuri se întâmplă, cu adevărat, asta).

Ești hotărât să pleci din companie din diverse motive, după ce ai analizat foarte bine situația și știi că locul tău nu este acolo. Dilemă mare când nu știi ce să spui la interviu. Spui adevărul despre situațiile cu care te-ai confruntat în mod real la locul de muncă sau încerci să scoți în evidență doar lucrurile bune și ce ai învățat de acolo? Dacă spui adevărul înseamnă că defăimezi compania? Dacă nu spui adevărul și el deja se știe în piață înseamnă că minți?

Cele mai multe din situațiile întâlnite în cadrul companiilor în care lucrăm (sunt și companii care fac diferența) ne învăță foarte bine un lucru – să tăcem. Știm să tăcem foarte bine și atunci când trebuie. Asta nu înseamnă că mințim. De multe ori și tăcerea e un răspuns, nu-i așa?  Tăcem, acceptăm și facem compromisuri. Pentru că altfel suportăm consecințele. Pentru că am văzut și simțit, pe propria piele, ce înseamnă să vorbești.

Deci propun ca în anunțurile de recrutare să se ceară ca abilitate principală tăcerea. Că e de aur. La propriu. Până învățăm să acceptăm comunicarea cu tot ce presupune ea. Până învățăm să acceptăm adevărul. Și să facem ceva constructiv cu el. Până învățăm că management nu se face cu pumn în gură sau în masă.

Articol publicat și pe LinkedIn.

Share is care. 🙂

Mă găsiți aici: corina@dare.com.ro

Facebook: Facebook.com/neagu.corina.3

LinkedIN: Linkedin.com/in/CorinaNeagu