Dragi recrutori, culegem ce am semănat

Nu există zi în care să nu aud sau să citesc, cel puțin o dată, despre candidați care se plâng că trimit CV-uri sau se duc la interviuri și nu primesc niciun răspuns de la recrutori sau angajatori. Deja povestea asta a devenit un mit pe care, din păcate, nu reușim să-l demontăm în ultimii ani.

Noi, recrutorii, am devenit ca o plagă ce se întinde la toate nivelurile, dar de care, din păcate, are toată lumea nevoie. Iar noi profităm exagerat de mult de asta, depășind, în sens negativ, granițele eticii acestei profesii, abuzând de puterea pe care ne-o conferă rolul.

Poate sună dur, mi s-a mai spus asta de câteva ori, dar aceasta este realitatea, iar dacă o ascundem sub preș găsind scuze sau eschivându-ne nu rezolvăm problema. De foarte multe ori nu ne facem treaba așa cum ar trebui, mai exact cu profesionalism.

Am mai discutat despre motivele pentru care se întâmplă asta, dar voi mai aminti o parte dintre ele, pe care le consider importante, pentru cei care nu au citit articolele precedente:

– nu avem competențe și abilități pentru profesia de recrutor, nu suntem pregătiți pentru a face față provocărilor zilnice, care nu sunt deloc puține și nici simple;

– nu ne place ceea ce facem și ajungem la un compromis major doar pentru a avea un job mai bine plătit decât altele;

– nu credem în respect, bun simț, etică, parteneriat cu candidații care vin la interviu;

– nu reușim să vedem dincolo de profilul jobului pentru care avem de recrutat și nici nu ne interesează mai multe detalii sau informații care ar putea ajuta candidatul să-și contureze o opinie cât mai corectă asupra viitorului potențial angajator;

– tratăm candidații de pe o poziție de putere, știind că depind în mare măsură de noi pentru a merge mai departe;

– suntem subiectivi și luăm decizii în funcție de criterii personale nu și profesionale;

– nu ne pregătim pentru interviurile pe care le susținem, luând în considerare diversitatea de poziții, tipicul fiecăreia și diferențele dintre candidați;

– nu învățăm din greșeli (pe care ori nu le recunoaștem, ori nu ni le asumăm), nu ne documentăm, nu suntem la curent cu tendințele în recrutare, nu ne cunoaștem angajatorul;

– nu punem mare preț pe imaginea personală și pe statut atunci când ne alegem să lucrăm într-un domeniu care ne expune, invariabil, la relații cu mulți oameni complet diferiți, cu motivații și așteptări diferite, astfel încât nu ne interesează părerea pe care aceștia și-o fac despre noi și feedback-ul care ne poate construi sau distruge reputația în piață;

– postăm anunțuri de recrutare doar ca să testăm piața și să adunăm CV-uri, neavând o poziție specifică, dând iluzia unor oameni că poate își vor găsi un loc de muncă;

– trecem candidații prin furcile caudine chemându-i la nenumărate interviuri neluând în considerare importanța timpului care e la fel de valoros pentru toată lumea;

– nu informăm candidații, în mod transparent, asupra etapelor în cadrul procesului de recrutare, astfel încât aceștia nu știu de la început nici cât va dura, nici când se estimează luarea unei decizii și nici cine e factorul decizional;

– și nu în ultimul rând de cele mai multe ori, de prea multe ori nu oferim niciun feedback candidaților – nu mai răspundem la mail-uri, la mesaje, la telefon, nu ne interesează să păstrăm relația cu un om de care ulterior poate ne mai lovim și de care poate vom mai avea nevoie, nu ne interesează că veștile despre noi, ca reprezentanți ai unei profesii, în primul rând, și pe urmă ai unor companii, circulă în piață, nu ne asumăm responsabilitatea transmiterii unui feedback negativ și a motivelor pentru acesta, nu dăm explicații candidaților pentru ca aceștia să înțeleagă ce să îmbunătățească pe viitor.

Și atunci, dragi recrutori, de ce ne așteptăm să ne vină candidații la interviu? De ce ne supărăm când aceștia nu ne anunță că nu mai vin? De ce ne intrigă faptul că atunci când le trimitem mesaje pe LinkedIn candidații ne solicită detalii suplimentare și vor să discutăm telefonic sau pe Skype înainte de a avea o întâlnire? De ce ne supărăm când insistă să primească un feedback, iar noi nu le acordăm niciun interes? De ce ne supărăm când acceptă o altă ofertă, deși nouă nu ne-au comunicat că mai sunt și în alte discuții? De ce așteptăm respect și seriozitate, când noi nu le oferim?

Concluzia: avem nevoie unii de alții. Avem un interes comun: noi, recrutorii, să ne găsim oamenii, ei, candidații, să găsească un loc de muncă. Ce e așa de greu de înțeles că indiferent de ce parte a baricadei ne aflăm trebuie să construim și nu să distrugem?

Din cauza cererii mai mare decât oferta, România a ajuns o uriașă bază de date. Cifre. Când vom conștientiza că lucrăm cu oameni, nu cu cifre, atunci vom fi capabili să facem cinste și să schimbăm fața unei profesii atât de pusă la colț în ultimii ani. Până atunci să nu ne mire că vom culege exact ce am semănat.

Articol publicat și pe LinkedIn.

Share is care. 🙂

Mă găsiți aici: corina@dare.com.ro

Facebook: Facebook.com/neagu.corina.3

LinkedIN: Linkedin.com/in/CorinaNeagu



Leave a Reply