Dreptul de a nu fi nesimțit

Foto: 92-Year-Old Meets Her 2-Day-Old Great-Granddaughter For The First Time

“Ne naștem fără să vrem și murim pentru că trebuie”, spunea un înțelept. Nu contribuim cu nimic la nașterea noastră, dar cu siguranță putem contribui la viața noastră și a celorlalți. Ne naștem cu drepturi. Responsabilitățile le învățăm ceva mai târziu.

Drepturile ne sunt însă îngrădite de mici, de când ni se pune suzeta ca să nu mai plângem, de când ni se spune “Nu ai voie acolo, nu ai voie să faci asta”, de când ni se comunică la modul cel mai categoric posibil că “faci asta pentru că spun eu, că eu te-am făcut, eu te omor”, de când suntem pedepsiți și puși la colț fără niciun fel de explicație, de când ni se spune să mergem la nu știu ce școală sau facultate pentru că nu avem de ales, de când ni se croiește drumul în viață fără să ni se ceară măcar părerea, ca și cum nici nu am exista… Vi se par cunoscute?

Pe lângă dreptul la viață, avem dreptul de a fi diferiți, de a vedea lucrurile în felul nostru, propriu, de a inova, de a crea, de a comunica altfel cu lumea, de a ne simți diferit, de a ne dori alte lucruri. Pentru că, din fericire, nu putem și nu trebuie să fim toți la fel, deși sistemul în temeiul căruia suntem conduși ne vrea pe toți la fel pentru a fi mai ușor de manipulat.

Amintiți-vă cum erau tratați copiii diferiți în colectiv: marginalizați, ridiculizați, arătați mereu cu degetul. Îmi amintesc cu tristețe de “aia grasă”, “gogoșica”, “aragaz cu patru ochi”, “geniul neînțeles” și altele. Acum poate râdem, dar atunci doar noi știam cât sufeream. Și nu știam unde să ne ascundem lacrimile și durerea, pentru că cine voia să se împrietenească cu un “diferit” era clar împotriva celorlalți.

Îmi amintesc că în clasa a VII-a a venit un coleg nou în clasă, Sebastian. Era bolnav de leucemie. Nu știam toți ce înseamnă boala efectiv, dar am aflat ulterior. Sebi lipsea mult de la școală, se ducea la tratamente și se întorcea slăbit, firav, palid, dar cu o veselie care ne impresiona pe toți. Pe de o parte ne era milă pentru că-l vedeam că se chinuie și că suferă, pe de altă parte ne doream o parte din optimismul lui. Lupta lui devenise pentru noi un exemplu. Sebi era și el diferit, toți îl voiam ca prieten, pentru că era un copil deosebit de bun și de inteligent, dar nimeni nu-și dorea să fie ca el. Și asta e ușor de înțeles. Sebi nu a avut de ales, dacă să fie sau nu bolnav. Nici ceilalți care ni se păreau diferiți nu au avut de ales dacă să poarte sau nu ochelari, dacă să aibă o capacitate intelectuală mai mică sau mai mare, dacă să fie slabi sau grași… Noi, restul, aveam însă dreptul de a alege dacă să le fim sau nu prieteni.

Ne mai naștem și cu acest drept, de a alege. Dacă atunci când suntem mici nu prea știm noi cum stă treaba cu alegerile, când mai creștem și ne lovește fenomenul discriminării drept în moalele capului începem să pricepem. Și doare. Sebi a murit la 14 ani. Și pentru scurta perioadă de timp cât a fost alături de noi, a fost prieten cu toți copiii din clasă, fără nicio excepție. Sebi ne-a dat o lecție de viață și ne-a arătat că atunci cand nu ai nicio opțiune, când viața ți se scurge din tine cu fiecare secundă, nu mai contează cine e altfel. Pentru el, toți eram colegi și prieteni.

Ne este foarte ușor să ne folosim de drepturile pe care le avem pentru a le îngrădi pe ale altora, pentru a le călca în picioare demnitatea și pentru a ne demonstra superioritatea. Agresivitatea verbală și fizică coexistă încă din copilarie și se reflectă asupra comportamentului ca adult. Toate piedicile, refuzurile, abuzurile întâlnite în familie sau în societate refulează sau se transformă în traume, frici, depresii sau frustrări pe care mulți ajungem să le trăim ca adulți. Dar care, de-a lungul anilor, provoacă multe neplăceri celor din jur și chiar nouă, mai ales când nu le conștientizăm.

Ne place să avem drepturi, ne simțim importanți, dar de multe ori suntem incapabili să ni le asumăm. Pentru că drepturile înseamnă responsabilitate. Pentru că drepturile nu sunt doar ale noastre, ci și ale celor din jurul nostru. Și respectându-ne pe noi, ca indivizi, îi respectăm și pe ceilalți.

Însă “geniul” uman nu se lasă cu una, cu două. Pentru că ni s-a dat liberul arbitru, pentru unii e mai simplu să se afirme și să se folosească de privilegiul de a exista pentru a le face celor din jur viața insuportabilă.

Ați auzit de părinți despotici? De șefi care-și exploatează angajații? De soți care-și abuzează soțiile? De colegi care-și hărțuiesc colegele? E o lista lungă…

Se presupune că, dacă ai primit o anumită educație, ești civilizat și știi să te comporți în societate astfel încât aceste lucruri să nu se întâmple. Presupunere complet greșită, alegerea de a fi sau nu nesimțit nu ține neapărat de nivelul de educație pe care-l ai, iar asta ne-o demonstrează zilnic societatea în care trăim. Avem opțiunea de a contribui cinstit, corect, constructiv la a ne crea o viață mai bună, indiferent de conjunctură, mediu, compania în care lucrăm, șefii pe care-i avem, țara în care trăim, nivelul de educație, nivelul de venituri… sau avem opțiunea de a fi nesimțiți, de a ne detașa, de a fi indiferenți, de a exploata toate relațiile pe care le avem cât timp le mai avem, de a face rău și de a gândi rău, căci sunt drepturi cu care ne naștem. Ne asumăm însă și consecințele?

Eu încă mai cred în “Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.” Spor în toate vă doresc și un an cum vi-l faceți și cum îl meritați!

Articol publicat și pe LinkedIn.

Share is care. 🙂

Mă găsiți aici: corina@dare.com.ro

Facebook: Facebook.com/neagu.corina.3

LinkedIN: Linkedin.com/in/CorinaNeagu



Leave a Reply