Nu doar un job

Nu o dată, de-a lungul carierei mele, am auzit “Ești norocoasă, faci ce-ți place!”. E perfect adevărat, fac ce-mi place și-mi place ceea ce fac. Dar nu are legătură cu norocul. Ci cu alegerile pe care le-am făcut și cu deciziile pe care le-am luat. Și cu munca și eforturile pe care le-am depus. Și cu educația continuă și deschiderea către nou și către provocările pe care ni le oferă mereu viața.

De ce aceia care pun pasiune în ceea ce fac sunt mai “norocoși” decât cei care se plafonează la un job care nu le place, nu le aduce satisfacții, unde au un șef despotic și violent sau condiții inumane sau nu au nicio posibilitate de dezvoltare? Răspunsul pe care-l primesc în majoritatea cazurilor este “Nu am încotro. Ce să fac acum?”

Ideal ar fi fost să faci ceva atunci, adică în momentul în care ai urmat un liceu sau o facultate la îndemnul părinților și nu la îndemnul talentelor și pasiunilor tale, când ai decis să te angajezi într-o companie care nu te-a învățat mai nimic, dar care ți-a exploatat la maxim toate calitățile, când ai optat să iei un credit pentru care acum muncești ca sclavul pe plantație nu știu câți ani, când ai decis să te căsătorești și să faci copii, deși știai al naibii de bine că nu ești făcut pentru viața de familie și că nu vei fi în stare să-ți asumi o asemenea responsabilitate, când ai tăcut și ai plecat capul în fața unor șefi de frică să nu fii concediat, când aveai ocazia să alegi dintr-o multitudine de oportunități și nu ai fost suficient de interesat să le afli sau ai avut ochii și mintea închise…

Acum ce poți face? Să conștientizezi cine ești, în ce punct al vieții te afli și ce poți face, concret, cu ce ai acum la îndemână, să schimbi lucrurile.

Sunt milioane de oameni care nu se duc la job doar pentru a-și plăti datoriile, ci care se duc ca urmare a vocației pe care o au, ca să învețe, să dezvolte și să clădească. Jobul nu e doar un job pentru ei, este o adeziune față de o viață armonioasă, civilizată, în care sunt conștienți că, pentru a primi, e necesar să dea ceva acestei societăți, să muncească pentru a obține ceea ce-și doresc. Jobul nu e doar pentru bani, căci aceștia nu sunt decât un instrument. Jobul este pentru a pune în aplicare ceea ce știi să faci cel mai bine și ceea ce te reprezintă pe tine ca om.

Nu avem două vieți, cea personală și cea profesională. Atunci înseamnă că viața profesională nu e personală, e a altcuiva, și invers? Avem o singură viață, o singură identitate, doar că ne exercităm altfel calitățile și cunoștințele în cele două medii, dar nu suntem sau nu ar trebui să fim alte persoane.

De când a te duce la serviciu ar trebui sa fie un chin? “Scârbiciu”, mai nou. De când sufăr profund când mă trezesc de dimineață, amintindu-mi ce bine era in concediu? De când nu putem fi fericiți muncind sau nu ne putem amuza la birou sau nu putem fi sinceri unii cu alții? Deși avem atâtea valori postate pe website-uri și pe pereții companiilor, tocmai pe acelea le uităm și le ocolim când muncim și suntem primii care nu credem în ele. De la management în jos și invers. De când ne este îngrădit dreptul de a comunica liber la locul de muncă? De ce jobul a devenit doar ceva robotizat, care nu face decât să ne dea alarma de dimineață și la finalul zilei să ne conducă către paradisul numit pat?

Poate că, dacă am pune pe primul plan dorința de a da tot ce-i mai bun, de a face cu drag ceea ce facem, de a ne ajuta colegii, de a fi alături de cei care au nevoie de îndrumare, de a ne face utili și plăcuți la locul de muncă, de a comunica, de a transmite mesajele direct (de câte ori se poate), corect și coerent, de a înlătura prejudecăți, orgolii, și ne-am canaliza energia către a construi, lucrurile ar funcționa mult mai bine. De multe ori nici măcar nu ne obosim să încercăm. Abandonăm, crezând că nu avem nicio șansă. Și, pentru că sunt mult prea mulți care abandonează, ca și noi, și doar unul sau doi care îndrăznesc să persevereze, ajungem unde ajungem.

Eu chiar cred în buturuga mică ce răstoarnă carul mare, cred în esențele tari în sticluțe mici, cred în ambiția și dorința de a muta munții și de a revoluționa lumea atunci când e nevoie. Istoria a demonstrat de atâtea ori că se poate. Ar fi cazul să acționăm în consecință. Iar când nu mai putem, când suntem la pământ, când suntem obosiți, frustrați, dezamăgiți și supărați să nu uităm “De ce am început ce am început!” – https://www.youtube.com/watch?v=26U_seo0a1g

Articol publicat și pe LinkedIn.

Share is care. 🙂

Mă găsiți aici: corina@dare.com.ro

Facebook: Facebook.com/neagu.corina.3

LinkedIN: Linkedin.com/in/CorinaNeagu



Leave a Reply