Ori la bal, ori la spital!

Vineri mă duc să le vorbesc studenților despre cât este de frumos să lucrezi în HR la Școala de HR. Pentru mine, acest domeniu este și va rămâne extraordinar, de aceea am ales să mă perfecționez și să apelez la absolut toate resursele pentru a ajunge să fac cu adevărat diferența. Piața abundă de oameni de RU sau de servicii de RU, dar cred totuși că excelența și detaliile fac diferența, indiferent de domeniul de activitate sau industria în care lucrăm.

Ca antreprenor pe piața de servicii în domeniul resurselor umane mi se pare absolut normal să fiu la curent cu toate fenomenele care se întâmplă în România, dar și la nivel internațional. Din anumite puncte de vedere nu ne putem încă raporta la ce se întâmplă în țări cu mult mai civilizate decât a noastră, dacă o putem numi civilizată, dar măcar putem învăța anumite lucruri noi.

La capitolul Resurse Umane – ca profesie, ca funcție, ca orice vreți voi, încă suntem codași. Din ce în ce mai mulți profesioniști în RU aleg calea antreprenoriatului, de multe ori nu neapărat în acest domeniu, fugind la propriu de ce înseamnă RU în România – mai nimic. Degeaba mi se flutură o grămadă de evenimente de HR în care se investesc zeci de mii de euro dacă acești bani nu sunt investiți în a crea centre de pregătire pentru cei care vor cu adevărat să facă RU. La conferințele de RU discutăm discuții, în loc să venim cu studii de caz și cu bune practici și instrumente de lucru pentru oamenii din companii, pentru a le ușura munca. Degeaba cerem în anunțurile de recrutare om de RU cu experiență, proactiv, cu atitudine, cu studii nu știu de care, dacă, atunci când ajunge în companie, omul nu face decât 10% din ceea ce presupune cu adevărat profesia. Ca să nu mai vorbim de “formarea profesională continuă” care este doar la nivel declarativ în din ce în ce mai multe companii pentru toate pozițiile cheie. Dăm premii de excelență, ținem seminarii, oferim internship-uri, dar nu avem rezultate cuantificabile, respectiv valoare adaugată oamenilor. Degeaba avem oameni profesioniști, dacă managementul companiilor nu dă doi bani pe ei sau consideră ca această profesie este una de administrator de hârtii. Uitați-vă la ce bugete se taie primele, la ce oameni sunt trimiși la cursuri – ultimii sunt oamenii de RU.

Da, sunt perfect de acord cu faptul că trebuie să investim și noi, personal, în educație și în specializare. Eu am făcut-o, neașteptând să mi se ofere. Pentru că mi-am dorit mai mult. Dar ca și companii nu investim nici măcar în lucruri esențiale, de care avem în permanență nevoie: recrutare, salarizare, evaluarea performanțelor, dezvoltarea anumitor abilități și competențe-cheie, pentru a ne face treaba bine și corect etc.

Dacă vorbim de București, hai să zicem că se mai mișcă lucrurile. Dacă vorbim însă de alte orașe, e din ce în ce mai rău. Îmi este clar că Departamentul de RU s-a transformat, sau așa a fost dintotdeauna, în coșul de gunoi al companiei, în oficiul de plângeri și reclamații, unde angajații nu fac decât “să lingă hârtii” toată ziua și să se plângă că au prea mult de lucru, că se plafonează și că nu li se oferă șansa să învețe și să se perfecționeze. Sună ciudat, nu? Că tocmai departamentul care stă de pază la intrarea și la ieșirea oamenilor din companie și care ar trebui să aibă grijă de angajați între cele două porți nu beneficiază de suport și are parte de un asemenea tratament…

Specializare în RU? Rara avis. Dacă ai șansa unei companii care investește, la propriu, în oamenii săi, atunci putem pomeni de specializare. Dar în RU ajungi să faci de toate, de la cafele și până la concedieri. Să nu pomenim de compromisuri.

O să vă întrebați, pe bună dreptate, de ce am ales acest domeniu, dacă-l tot incriminez atât? De fapt, nu l-am ales eu, ci el pe mine. Și, de fapt, nu am nimic cu profesia în sine, minunată, cum am mai spus, ci cu modul în care ea este percepută în România. Și pentru că mereu am ales calea cea grea, am optat să rămân în RU fiind mândră că pot face lucruri frumoase și cu rezultate pe măsură, dar altfel. Cu o nouă abordare, oferind instrumente și dezvoltând programe personalizate pe nevoia specifică a fiecărei companii. Companii care-și doresc în mod real să-și dezvolte oamenii și care cred cu adevărat în rolul de partener al omului de RU. Și care sunt deschise pentru a primi un feedback corect și onest. Căci altfel nu cred că este constructiv.

Sunt absolut convinsă că cele de mai sus se aplică și altor departamente. Le acceptăm. Plecăm capul. Nu cerem, de frică să nu fim concediați. Toți avem o cruce de dus și suntem conștienți că avem niște compromisuri de făcut în primul rând cu noi, pe urmă cu compania în care lucrăm (a se citi managementul companiei).

Ne dorim manageri de top. Dar câți suntem dispuși să-i formăm, să-i creștem din rândul juniorilor care ne trec pragul și pe care nu alegem să-i exploatăm pe bani puțini? Avem nevoie de modele. Câți suntem deschiși și receptivi la ce pot aduce oamenii cunoscuți, competenți în companie atunci când nu-i discriminăm la interviu pentru că sunt mai bine pregătiți și cu mai multă experiență decât noi, care nu ne putem dezlipi de scaunul de șef? Avem nevoie de specialiști. De ce nu luăm noile generații de pe băncile școlii să-i instruim și să ni-i formăm? Avem nevoie de suflu proaspat, dar ii etichetăm pe tineri ca rebeli, prost crescuți, needucați și chiar mai rău de-atât. De ce nu ne implicăm în educația lor și considerăm că ni se cuvine să găsim forță de muncă atunci când ne dorim? Noua generație este produsul nepăsării și neimplicării noastre, indiferent de poziția socială pe care o avem. Și această afirmație poate fi privită în câte sensuri vă doriți. Nu este doar sarcina școlilor private sau a ONG-urilor sau a câtorva companii la nivel național să se ocupe de educație. E un efort mult prea mic în raport cu nevoia care există. E responsabilitatea noastră, a tuturor, să ne implicăm să schimbăm lucrurile dacă ne dorim rezultate. Dacă nu, haideți să nu ne mai plângem și să suportăm consecințele. Așa cum ne-am obișnuit să o facem de 25 de ani. Atunci măcar am avut curajul să ieșim în stradă, să ne cerem drepturile. Acum nici gura nu o mai deschidem.

Mulți dintre noi am început să detestăm să lucrăm în RU. Așa cum am început să detestăm să lucrăm în România, unde prețul cel mare se pune pe non-valoare și pe munca multă pe bani cât mai puțini, pe lipsa bunului simț, pe inexistența recunoașterii meritelor și a comunicării directe și sincere. Cei care am rămas însă pe baricade mai credem că există o speranță și că, punând pasiune și dăruire în ceea ce facem, nu avem cum să nu reușim. Asta le voi spune studenților vineri. Cu tăria și fermitatea omului de RU, care a plecat de foarte de jos și care are fundul teșit de câte șuturi în fund și-a luat. Ori la bal, ori la spital – decizia le aparține in totalitate!!!

Articol publicat și pe LinkedIn.

Share is care. 🙂

Mă găsiți aici: corina@dare.com.ro

Facebook: Facebook.com/neagu.corina.3

LinkedIN: Linkedin.com/in/CorinaNeagu



Leave a Reply