“Yes man”

Ați încercat vreodată, măcar pentru o zi, să răspundeți pozitiv tuturor întrebărilor și tuturor cerințelor? Ați reușit să rezistați până la finalul zilei fără să vă enervați? Fără să acumulați frustrări?

Un exemplu inspirat din Daily Mail:

“Eu: Un Big Mac, vă rog.

Ea: Să fie cu cartofi prăjiți?

Eu: Da.

Ea: Și o băutură?

Eu: Da.

Ea: Mare?

Eu: Da.

Ea: Dar o înghețată?

Eu: Da.”

Imaginați-vă astfel de discuții în familie, cu prietenii sau la serviciu, zilnic. Cum e să spui mereu da, fără niciun pic de reticență, fără opinie personală, fără să-ți impui punctul de vedere, fără să crâcnești, fără să te stresezi și fără să te enervezi? Sau cum e să ai în preajma ta astfel de oameni, mereu cu capul plecat, mereu aprobatori, cărora le este frică să dea un altfel de răspuns decât cel pe care interlocutorul își dorește să-l audă. Și totuși… se întâmplă. Suntem înconjurați de oameni care tac și se supun, chiar dacă poate ideile lor ar aduce mai multă valoare. Contrar proverbului “Tăcerea e de aur“, ea nu e întotdeauna de aur.

De frică ne-am obișnuit să nu ne spunem punctul de vedere. Da, sunt oameni care sunt concediați pentru că nu sunt de acord cu șeful, de exemplu, și care demontează mitul referitor la “Șeful are întotdeauna dreptate” în fiecare zi. Reproșul principal care li se aduce? “Tu ai mereu ceva de comentat, ție mereu nu-ți convine ceva.“

Și ce dacă? Cum aducem schimbare, cum aducem valoare, cum producem inovație dacă suntem toți, mereu, de acord?

Englezul are o vorbă care mie-mi place mult: “We agree to disagree.” Mai ales când avem decizii radicale, majore de luat, când avem o poziție de coordonare în compania în care lucrăm, rolul nostru este, în primul rând, să ne exprimăm un punct de vedere avizat, pertinent, documentat, de aceea am fost puși în poziția respectivă. Și nu numai, căci ideile bune vin din toate părțile, atunci când le încurajăm și le susținem.

Realitatea însă este alta, iar mulți ajung în poziții de manager tocmai pentru că sunt obedienți și nu creează multe probleme, nu ridică semne de întrebare, nu fac valuri. În companii nu ne plac valurile, că ne dau idei. Păi tocmai acele idei sunt valoroase, tocmai acele discuții de multe ori contradictorii produc energie, produc rezultate, fac oamenii să lucreze împreună, să gândească, să se mobilizeze, să se simtă importanți. Dar noi nu ne dorim asta, pentru că astfel de oameni sunt greu de gestionat. Cu cât avem mai mulți “Yes man” în jurul nostru sau în subordinea noastră, cu atât planează o atmosferă de liniște unde toată lumea execută și nu discută.

Să ne înțelegem, nu suntem roboți ușor de programat, cărora ni se scoate creierul când ajungem acasă sau la serviciu și ni se înlocuiește cu un cip care conține ce vor alții de la noi. Suntem oameni cu personalități diferite, cu motivații, cerințe, nivel de educație diferit, cu așteptări și obiective diferite. Suntem umani, sau ar trebui sa fim, cel puțin unii dintre noi. Nu putem fi dresați, ci educați și antrenați în a face față multiplelor provocări. Nu ni se poate pune lesă sau botniță, nu ni se pot îngrădi drepturile, iar dreptul de a ne exprima public este unul dintre ele. Și nu putem fi plătiți pentru a tăcea. Sau nu mai putem fi plătiți pentru a tăcea. Ăsta nu este salariu, e mită.

Articol publicat și pe LinkedIn.

Share is care. 🙂

Mă găsiți aici: corina@dare.com.ro

Facebook: Facebook.com/neagu.corina.3

LinkedIN: Linkedin.com/in/CorinaNeagu