Pe cine mai angajăm azi

Au trecut 25 de ani de la revoluție. S-au schimbat multe lucruri pe piața muncii. Unele în bine, altele în rău. Și deși avem atât de multe resurse din care să ne inspirăm, ne încăpățânăm să rămânem la un nivel calitativ care se apropie de tragedie. Sesizez că multe anunțuri de recrutare au rămas la nivelul rudimentar, făcute pe genunchi, făcute doar de dragul de a fi făcute, de începători care nu cunosc compania pentru care lucrează, care nu au un profil bine stabilit pentru jobul postat, într-un cuvânt care nu știu ce caută. Și care, în mod evident, din teancul de sute de CV-uri primite pentru un job vag explicat, nu vor ști pe cine să aleagă. Păi cine se potrivește cel mai bine cu un job care spune multe… și de fapt nimic? Jobul ideal al zilelor noastre este cel de “Om bun la toate”. Eventual plătit prost, care să stea și peste program și care să facă mai multe joburi în unul singur. Trecând peste greșelile gramaticale….

Am mai sesizat un nou trend, acela de a “angaja talente, atitudine”. Ne place mult cum sună acest concept, dar puțini știm ce înseamnă. Căci, de multe ori, angajăm pentru abilități, competențe, experiență, dar dăm afară pentru atitudine. În plus, cum măsurăm talentul și atitudinea la interviu?

Excludem, din start, și să nu ziceți că nu e așa, angajații care trec de o anumită vârstă. Pe unii îi considerăm supracalificați, pe unii prea în vârstă pentru jobul respectiv. Nu contează că omul are chef de muncă și că e puternic motivat să facă treabă, că încă mai are ani buni până la pensie, că are o experiență pe care o putem folosi, că deja e rodat și că învață mult mai repede, că postul i-a fost restructurat fără ca omul să aibă vreo vină, că e foarte bun și bine pregătit…. “Respins” va fi pe fruntea lui ca un stigmat al unei societăți care te pune la zid discriminându-te cu nerușinare.

Îi excludem pe “Piticii” de pe băncile școlii, care au pretenții prea mari, dar care nu știu să facă nimic. În fond, avem nevoie de oameni cu ceva experiență, nu? Păi cum obțin bieții tineri experiență dacă angajatorii nu sunt dispuși să-i angajeze și să-i învețe? Motivul e simplu: nu am timp să-i învăț, am nevoie să-mi producă repede. Când aplică la programe de internship nu primesc, de multe ori, niciun răspuns, voluntariatul a ajuns să fie considerat experiență în muncă și toți uită ce înseamnă voluntariatul în esență și-l fac doar ca să dea bine la CV…

Excludem specialiștii care știm noi sigur că cer mulți bani, care au CV-uri pline de studii valoroase, experiență inclusiv antreprenorială, deci știu cu ce se mănâncă “business”… avem buget limitat, trebuie să ne încadrăm. Nu ne gândim că poate omul chiar vrea să muncească și ar veni și pentru un salariu mai mic decât ce a avut în trecut, că vremurile s-au schimbat și că trebuie să ne adaptăm. Dar nu avem timp de prea multe interviuri, deci îl scoatem din listă. Nu se aplică în IT, unde mercenariatul este în floare și angajatorii se luptă deseori pentru aceiași oameni.

Nu ne gândim cum motivăm și reținem oameni care lucrează pentru noi de mulți ani de zile, îi considerăm de-ai casei și nu ne gândim nicio clipă că, la un moment dat, s-ar putea să ne părăsească, din motive pertinente și obiective, lăsând un mare gol profesional în urma lor pentru că noi, ca angajatori, nu ne-am luat nicio măsură de a anticipa și contracara astfel de situații. Și nu, nu sunt de acord cu sintagma “Nimeni nu e de neînlocuit”. Există oameni indispensabili pentru organizațiile în care lucrează, care reușesc să creeze un nucleu de valoare, care produc rezultate extraordinare, au impact major asupra culturii organizaționale, dar și în afara companiei.

Deci, pe cine mai angajăm azi? Căci dăm anunțuri ca să mai vedem și noi ce mai e prin piață, nu ca să aducem oameni la modul real, pentru că pozițiile deja le avem ocupate prin recomandări interne sau prin alte mijloace.

Chemăm oamenii la interviuri și avem surpriza ori să nu vină, ori să fie departe de ce scrie în CV, ori vin doar ca să-și evalueze nivelul în piață pentru că oricum nu-și caută de lucru. În detrimentul celor care chiar își caută, și nu sunt puțini deloc.

Pe de altă parte, nu mai cred în oamenii care se autointitulează “disperați” – că nu au bani, că nu au job, că sunt singuri, că sunt nefericiți și altele de acest gen. Cred în disperare, pentru că am trecut prin ea, știu cât de mult doare și cât de mult te poate motiva să te ridici și să mergi mai departe, mult mai puternic. Pentru că deseori, când ești jos, puțini sunt dispuși să te ajute să te ridici. Am avut parte de mulți “disperați” pe care am făcut tot ce am putut să-i ajut, dar ei nu au făcut niciun efort în a se ajuta singuri. Atunci am realizat că disperarea lor este indusă, este doar o imagine proiectată, care să scoată la inveală mila și compasiunea, dar care nu duce la nimic constructiv, pentru că acei oameni doar așteaptă ca lucrurile să se întâmple fără a mișca nimic în acest sens.

Dilemă: pe cine angajăm? Între un tânăr lipsit de experiență, dar plin de entuziasm, dornic să muncească și să învețe și un om cu mulți ani de experiență în spate, rodat și cu motivație certă de a face lucrurile să se întâmple, cine e câștigător? Pentru că așa e-n viață – trebuie să câștige doar unul. Problema este că de foarte puține ori analizăm proiecția în viitor a omului pe care-l angajăm, viziunea, ce poate acesta să livreze pe termen lung, care ar fi valoarea adăugată în timp. Noi nu ne gândim decât la nevoia imediată și cum să o satisfacem cât mai repede, să ne încadrăm și în buget, să producă omul imediat cum îl aruncăm în miezul problemei.

În calitate de manager, aș angaja un om mai bine pregătit decât mine și cu experiență mai bogată și mai variată? Eu sigur da, pentru că mi-ar crește valoarea echipei. Și atât timp cât știu clar cine sunt și ce pot, nu mi-ar fi teamă că-mi va lua locul, deși am garanția că, în cazul în care eu voi fi promovat sau voi pleca, va fi persoana cea mai potrivită pentru a mă înlocui. Câți manageri sunt dispuși să angajeze astfel de oameni?

O să spuneți că grea sarcină mai au recrutorii în ziua de azi… aș zice că cea mai grea este aceea de a deveni profesioniști în ceea ce fac, de a învăța cum să trateze anumite tipuri de personalitate, de a scoate de la candidat lucruri de finețe, nu doar ce scrie în CV sau în profilul de LinkedIn, de a analiza, cu tact și în mod echitabil, fiecare candidat, în funcție de nivelul de experiență pe care-l are… și multe altele. Lipsește specializarea în domeniul recrutării pentru că mulți începători nu se gândesc să facă asta pe termen lung, ci consideră recrutarea doar o poartă de intrare în companie. De aici și rezultatele dezastruoase, de cele mai multe ori.

Pe cine mai angăjam azi, când oferta de joburi proaspete este limitată, iar numărul candidaților uriaș? Candidați care trimit CV-uri haotic, care-și caută un loc de muncă, dar nu știu exact ce vor, care, după ce au trimis sute de CV-uri în sute de locuri, se întreabă de ce nu primesc răspuns… Mulți nu citesc anunțurile și trimit doar pentru că au văzut că respectiva companie angajează și poate, poate au și ei o șansă. De înțeles, pe de o parte. Pe de alta, nu vor avea în continuare nicio șansă dacă această căutare de job nu este targetată pe ce li se potrivește, pe ce știu să facă, pe ce se cere în piață, pe ce scrie în anunț și dacă nu devin conștienți că a-ți căuta un job e un job în sine.

În același timp continuăm să exportăm specialiști, iar oameni care să lucreze în producție, inginerie, industrie și altele de acest gen avem din ce în ce mai puțini. Câți dintre cei care sunt încă în școală își doresc să fie strungari, confecționeri, sudori, instalatori, zidari…? Sunt meserii necesare, încă, în contextul în care nu totul a devenit robotizat, și chiar și așa, echipamentele sunt dirijate tot de oameni.

Trăim un paradox și o criză acută pe piața muncii. Știm toți asta. Eu deseori mi-am pus întrebarea: sunt o grămadă de oameni care-și caută de lucru, angajatorii sunt debusolați că nu găsesc oameni, ce se întâmplă? Păi se întâmplă că oamenii aceia care-și caută nu sunt potriviți pentru locurile acelea de muncă. Pentru că sunt necesare alte competențe. Unele sunt rare în România, unele au devenit rare, pentru că le-am trimis în alte țări. Sau pentru că oamenii aceia care-și caută ori sunt prea în vârstă, și noi avem nevoie de “carne proaspătă”, ori sunt prea tineri, și nu au experiență, dar au pretenții. Sau nici noi, ca angajatori, nu știm clar ce vrem.

Până nu ne punem la punct sistemul educațional, sistemul de valori, până nu ne specializăm în anumite domenii, până nu ne punem la curent cu așteptările la nivel internațional cu care trebuie să ne aliniem, până nu începem să comunicăm direct, deschis, în mod transparent, la nivel de individ, comunitate, societate, până când nu ne schimbăm noi, ca oameni, mentalitatea, vom trăi aceeași criză și vom fi afectați de aceleași dileme.

Până atunci, pe cine mai angajați?

Articol publicat și pe LinkedIn.

Share is care. 🙂

Mă găsiți aici: corina@dare.com.ro

Facebook: Facebook.com/neagu.corina.3

LinkedIN: Linkedin.com/in/CorinaNeagu